În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | L’après-midi de ce jour parisien j`avais vu, au Centre Pompidou, une grande exposition André Breton, un prétexte, en fait, pour y dérouler une imagerie surréaliste comme on a rarement l`occasion de voir au même endroit. Les amis chez qui je logeais m`avaient accompagné, un jeune couple, mixte en plusieurs sens, car il réunissait deux races, deux religions et deux arts, mais surtout deux physionomies extrêmement contrastantes. Chez elle je regardais le visage réfléchi dans le verre de quelque Delvaux et elle semblait en sortir, naturellement entourrée de femmes nues et blondes attendant (qui?) dans une garre déserte. Elle leur était identique, à l`exception des cheveux violemment coupés sur la nuque. Et, bien évidemment, des vêtements, parmi lesquels la fameuse chemise d`homme, noire, en quoi je l`avais vue la plupart des fois la semaine que j`avais passée chez eux. Comment avait trouvé cette Roumaine de Sibiu l`Algérien avec lequel elle vivait, j`en sais rien. Ma liaison était, bien évidemment, elle, à travers une copine commune, toujours une musicienne. Lui, c`était un Berbère fier de son origine, marquée par le chapel en velours à reflets bordeaux et doublure en satin bleu dont je pense qu`il ne se séparait jamais. Sinon, il était, comme elle, marrant, insoucieux, un peu paresseux... Impossible à dire de quoi il vivait. Je doute que c`était son travail d`acteur, comme il prétendait (même pas) : je ne pense pas que Othello – le seul rôle où je le voyais un peu – fût joué si souvent ces temps-là à Paris... De toute l`exposition, une seule peinture m`est resté dans la mémoire. Je dois être dingue: parfois j`aime un tableau si fort, que j`ai littéralement envie de cambrioler le musée pour pouvoir partir avec. C`était „Le soir qui tombe” de Magritte: une fenêtre cassée, des longs fragments de verre rangés sous elle debout et le soleil couchant réverbéré dedans en différents angles... |