În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | Avevo visto, al Centro Pompidou, nel pomeriggio di quella giornata parigina, una grande mostra André Breton, pretesto, infatti, per una sfilata immaginosa surrealista che di rado si può vedere nello stesso posto. Ero stato accompagnato dai miei amici, ai quali abitavo, una coppietta giovane, mista da più punti di vista, riunendo due razze, due religioni e due arte, ma per lo più due fisionomie estremamente contrastanti. Le guardavo la faccia nel vetro di un Delvaux e anzi sembrava originaria da quel luogo, naturalmente circondata da donne nude e bionde in attesa (di chi?) in una stazione deserta. Era proprio come loro, esclusi i capelli tagliati violentemente sulla nuca. E, ovviamente, gli abiti, tra i quali la famosa camicia nera per uomini, con la quale l’ho vista più frequentamente nella settimana che avevo passato presso loro. Non ho la minima idea come questa romena da Sibiu abbia trovato l’algerino con cui abitava. La mia connessione era stata, ovviamente, lei, tramite una amica comune, musicista come lei. Lui era un berbero fiero della sua origine, che era marcata con la cuffietta velluta a striscie color granata, a fondo di raso blù, dalla quale credo che non si abbia mai separato. Così, era, come lei, un simpaticone, indifferente, un po’ pigro... Impossibile a dire come si sia guadagnato il denaro. Perchè dubito che la fonte sia stato l’arte teatrale, cosa per cui (nèanche non) aveva pretese: penso che Othello – l’unica parte che lo vedevo quasi fare – non si abbia fatto troppo frequentamente a Pariggi in quel periodo ... Da tutta la mostra, solo una pittura mi si è attaccata alla mente. Penso di essere matto: a volte amo chissà che quadro così fortemente, che davvero sto per saccheggiare il museo, prenderlo, e andar via. Era „Le soir qui tombe” di Magritte: una finestra rotta, cocci lunghi messi verticalmente sotto e il sole sull’imbrunire che li rispecchiava a vari angoli... |