În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | Nel pomeriggio di quella giornata parigina vidi, al Centro Pompidou, una grande mostra di André Breton, in realtà un pretesto per un’esibizione di immaginario surrealista come raramente capita di ammirare in un unico luogo. Ero in compagnia degli amici che mi ospitavano, una giovane coppia, mista in più sensi: connubio di due razze, due religioni e due arti ma soprattutto due fisionomie estremamente contrastanti. Lei, il volto riflesso nel vetro di un Delveaux, sembrava proprio trovarsi nel suo ambiente mentre aspettava (chi?) in una stazione deserta, naturalmente circondata da donne bionde nude. Era identica a loro, con l’eccezione dei capelli recisi sulla nuca. E naturalmente dei vestiti, a partire dalla famosa camicia maschile, nera, che le avevo visto addosso più volte la settimana passata da loro. Non ho la più pallida idea di come quella romena di Sibiu avesse trovato l’algerino col quale viveva. Naturalmente avevo conosciuto prima lei, tramite un’amica comune, un’altra musicista. Lui era un berbero fiero delle sue origini, come testimoniava la chéchia dal luminoso velluto vermiglio e dalla frangia di seta blu da cui credo non si separasse mai. Per il resto era, come lei, eccentrico, imperturbabile, un po’ indolente… Impossibile dire di che vivesse. Perché dubito che fosse di teatro, come voleva (ma forse neanche) far intendere: non credo che Otello, l’unico personaggio che ogni tanto lo vedevo recitare, fosse spesso sulle scene di Parigi a quei tempi… Di tutta la mostra mi è rimasto impresso un solo dipinto. Devo essere pazzo: a volte mi coglie una tale passione per un quadro che mi sento letteralmente sopraffare dalla voglia di portarmelo via derubando il museo. Era “La sera che cade” di Magritte: una finestra rotta, lunghe schegge di vetro irte ai suoi piedi e il sole calante che vi si rifrange in diverse angolazioni…
Da „Seara care cade” di Mircea Cărtărescu. „De ce iubim femeile”, Humanitas Publishing House, 2004. |